Zice Paler, și mi se pare atât de nașpa că-l citez, că dacă cineva nu te iubește cum vrei tu, nu inseamnă că nu te iubește din tot sufletul. N-am de gând să fac grafice legat de cum se simte iubirea pentru că eu mă gândeam la apreciere.

Se mai zice că dacă nu ești sigură că răspunsul e da, atunci e nu.

 

Cum se simte aprecierea?

 

M-am tot întrebat care e cea mai bună metodă de a-i face pe cei din jur să se simtă apreciați, faci cum îți vine ție sau faci cum au nevoie ei? Cel mai la îndemână este a face cum simți tu, dar dacă ceilalți au nevoie de altfel de dovezi?

Câteodată, ce ne pare nouă foarte clar exprimat e ambiguu pentru cel care ne ascultă. A face cum are el nevoie presupune o bună cunoaștere a sa, și din partea noastră, dar și din a lui. Dialogul!

Pentru dialog e nevoie de sinceritate. Eu îmi amintesc mereu de tati cu pokerface-ul lui, niciodată nu mi-a dat impresia că e nemulțumit de mine (în afară de episodul cu protestele) când îi spuneam ceva. Ori că mă dezaprobă. Pe fondul ăsta, au urmat sfaturile! E o diferență între a spune ”cum te pot ajuta să fie mai bine?” și a spune ”fă așa că e mai bine!”. Sesizați diferența?

Cel mai bine e să întrebi. Nu prea punem întrebări să aflăm despre ceilalți, ne place doar să aflăm despre noi.

Am mai observat la mine ceva. În momentele când nu mă simțeam eu apreciată de cineva, aveam o problemă în a mă aprecia pe mine, fie că era vorba profesional ori într-o relație. Prima nemulțumită eram eu.

Zic de apreciere pentru că trebuie să începem să ne-o oferim. Și e foarte mare nevoie de ea mai ales în plan profesional. Exprimarea prețuirii crește valoarea celor implicați, incercați-o!