Am în minte felul în care mă uitam la mușuroaie când eram mică, o moviliță de pământ, care din afară, uneori, părea părăsită. Dacă nu stăteai mai mult timp în fața lui, să apuci să vezi cărările făcute de furnici, ți se părea că nu e nimeni acasă.
De foarte multe ori, copilă fiind, prin vacanțele de vară petrecute la bunici, o regret acum de nu mai pot, mă jucam cu câte o botă sau cu furca cu care întorceam fânul, și ridicam o parte din pământul care acoperea mușuroiul, ca să văd ce se petrece înăuntru. Cred că pe atunci, credeam că e părăsit, pământul părea uscat, stând atât de mult în soare, și mare-mi era tristețea când vedeam agitația pe care o provocam furnicuțelor, în momentul în care le luam acoperișul de la casă. Ascunse de văzul lumii, ele își făceau treaba.
Când e festival, e agitație mare în teatru, o agitație bună, diferită de ce se întâmplă în restul stagiunii. Câinii latră în țarcul lor fiindcă vin foarte mulți oameni pe care nu îi cunosc la noi, domnii de la poartă verifică mereu să fie totul aranjat în curte și pe afară, telefoanele sună, tehnicul lucrează de dimineața până seară, fiindcă, având câte două sau trei spectacole zilnic, pentru fiecare trebuie făcut sunet și lumini, iar ei își oferă sprijinul. Mașiniștii montează și demontează decoruri sau au manevre de făcut în spectacolele noastre, administrativul întocmește acte contabile și contracte, se ocupă de cazări, de transport, de toată hârțogăria fără de care nu te poți lipsi, iar seară așteptăm publicul și stăm la spectacole împreună cu el (dacă mai avem loc).
Publicul băimărean e foarte inteligent, am observat asta de-a lungul timpului, încă dinainte să lucrez în teatru. În festival, de exemplu, știe clar la ce spectacole să vină, te taxează când ceva nu îi place, comunică cu tine și de cele mai multe ori, feedback-ul e valoros.
Sunt tare multe idei preconcepute despre instituțiile de cultură, cel mai des aud că sunt cam goale, sau că nu merg tinerii la teatru ori la muzeu, sau nu am venit că nu am știut că faceți. Încă lucrăm să găsim soluția potrivită pentru asta, fiindcă cred că adevărul e undeva la mijloc.
Dacă vă uitați la clădirea teatrului din Baia Mare, o să vedeți că are culoarea pământului ars de soare, exact ca mușuroaiele de pe câmp. Pe dinăuntru, vă spun că e la fel. Lucrând acolo, am învățat să respect munca fiecărui om din teatru, nu doar a actorului. Și nu doar de la noi, ci din toate. Iar cele mai bune pauze de cafea, sunt mereu cele luate în sala mare, când se repetă cu tehnic și artistic, pentru spectacolul programat seara.
Foto: Photo by Clark Tibbs on Unsplash
Leave a Reply