Câteodată ți-e teamă și nu-ți poți explica de ce. Răspunsul cel mai simplu pe care ți l-ar da cineva ar fi că teama vine din necredință. Dar niciodată un răspuns nu te-a vindecat de-o teamă.

Când starea persistă într-o situație despre care mental știi că nu e justificată, cauza e în altă parte. Îți e frică pentru că sufletul tău știe c-a făcut ceva greșit. Cândva. Undeva. Cuiva. Iar o greșeala pe care nu ți-o mai amintești, nu poate fi iertată. Cum poți fi iertat când nu ți-ai cerut iertare? Cum te poți ierta dacă nu știi ce-ai greșit?

Nu-i vorba de necredință când ți-e frică, nu căuta să o întărești. Eu zic că sufletul tău o are. E vorba de uitare ori neștiință. O și spunem ”nu știu de ce mi-e frică!”. Și viața se străduiește să-ți dea semne, indicii și oameni ca să-ți reamintească.

Aflarea necunoscutei din ecuație e simplă, întreabă doar de unde vine. Iar dacă tatăl copilului mut și surd a zis ”Ajută necredinței mele”, tu poți zice ”Ajută uitării mele”. Și o să te ajute!