Când mai ai lucruri de indreptat în tine, te gândești că nu ești demn să primești! Când nu te ierți sau nu te iubești pe tine pentru ceva, trăiești cu gândul că nu o vor face nici ceilalți. Și duci o supărare, și porți o frică, și ridici un gard să-l ții la distanță pe cel care te-ar putea iubi.

Încerci din răsputeri să-ți fie dragi ceilalți, nu pentru ce au bun, ci pentru ce au nevoie să fie iertați. Și nu înțelegi de ce nu vor să primească, dar cine vrea să i se reamintească greșeala ori neputința? Dacă iubești, iubești! Nu pentru și nici în contra…

Și vine vremea când greșeala ta nu-i greșeală în ochii celuilalt. Poate în ochii altuia ar fi, dar numai când ochii i-ar fi legați de minte și nu de inimă. Mă chinui de dimineață cu textul ăsta, scriu, șterg, recitesc. Ceva nu-mi ieșea. Acum m-am prins, recitind primele două fraze din paragraf: nu te poți ierta când te uiți la tine cu ochii care-s legați de minte!

Toți avem ceva de indreptat în noi. Și dacă ne folosim capul ca să observăm și să ne corectăm, blândețea care duce la iertare vine doar când ne folosim inimă. Așa vindecă și te ajută iubirea celuilalt, când îți iartă ce nu-ți ierți tu!

[foto]