copil

“Daca un copil isi vede tatal cum isi bate nevasta, creierul isi va consuma resursele ca sa faca fata emotional acestei traume, resurse care in mod normal ar trebui sa mearga la dezvoltarea cognitiva.” [sursa]

Cand vad un copil intre adulti care se cearta, primul meu impuls e sa il iau in brate si sa-l duc in alta parte. Noi toti avem structurile asemanatoare unui burete, absorbim tot din mediul in care traim. Copilul are o deschidere mai mare, poate prelua mai mult si nu are inca dezvoltat filtrul sau capacitatea de a transforma ce vine catre el, ori caramizile pentru zidul de protectie, cum au adultii.

Ma gandeam, intr-o vreme, ca exageram dand vina pe parinti pentru toate impulsurile, nu prea constructive, de mai tarziu. Si ma gandeam ca, dupa ce crestem, apar ustensilele pentru modelarea lor. Doar ca nu apar la toti. Sau apar cand nu mai avem forta pentru ele.

Fraza de mai sus am gasit-o intr-un articol despre fumat si mi-a ramas in minte zile bune. Ni se dau fraze prefabricate “copiii sunt viitorul”, “copiii au nevoie de iubire”. Si oamenii raman cu ele. Le stiu, fara sa le stie, pentru ca in marea de fraze prefabricate, nu cauta nimeni esenta. Daca ai stii ca generezi un efect urat prin actiunile tale, le-ai mai face?

Si mai e o chestie, au unii impresia ca scoala ar trebuie sa ii invete pe copii sa cultive zarzavaturi. Dar daca ne scotocim bine, toti avem pe cineva la tara. Si din experienta va spun ca are munca fizica darul de a lega oameni si a intari legaturi sufletesti, cum nu o au vorbele. Daca toate activitatile pentru care nu mai avem timp le punem pe seama scolii, rolul familiei care e?