Lumea-i spune batrana de sus de la Preluca ori tanti Lenuta, dar pentru noi, cei apropiati, ea e lelea Ana. Cine-a fost primul care a pozat-o sau cum a descoperit-o, nu stiu. Stiu ca dintr-o data, mi-au aparut poze pe facebook cu ea si articole pe bloguri legat de ea, dar care nu mi s-au parut a fi despre ea.
Cand eram mica, intre casa bunicului de la Preluca si casa ei, era o mica balta plina cu broaste. Pentru ca mi se pareau scarboase, n-am prea batut cararea catre lelea Ana. Atentia catre batrani o indrepti dupa ce cresti, poate si de dorul bunicilor pe care nu ii mai ai. Si uite asa, in timp, am inceput sa povestesc cu lelea Ana.
Cand ma vede ma intreaba ce fac, cand am venit, cu cine am venit si ce face cea mica. Cea mica e fetita surorii mele, iar eu sunt sigura ca nu stie exact cu care dintre noi vorbeste si ii raspund mereu ca a ramas acasa cu mama ei, sa stie ca eu sunt Alina, nu Bianca.
Lelea Ana are 84 de ani, doua case si doua gaini. Apare des in poze cu Nero, care e cainele matusii mele. Nero simte ca e de-a noastra si si-a extins paza si asupra ei. Cand are musafiri, e acolo in control. O mai viziteaza caprioarele, atat de des ca pana si Nero s-a invatat cu ele si nu le prea latra.
Casa mare e din lut si o tine inchisa cu lacat. Nu sta in ea ca e frig. Sta in casuta. Casuta e facuta pe stalpi de lemn si iarna, cand ingheata pamantul, se ridica stalpii si ii crapa peretii. Are o soba care afuma, dar nu din vina ei. Vantul sufla atat de tare sus pe deal, ca-i baga fumul care iese pe horn inapoi in casa si-i afuma peretii. Asta o tine ocupata. Cand vine primavara se apuca de lipit casa si de zugravit casuta.
Are pe pereti blide pictate si icoane. Intr-o icoana are poze cu parintii, sotul si fratele ei. I-ar trebui niste rame. E vaduva de prin ’94 si e nascuta in ziua de marti dupa Rusalii. Si-a parasit primul barbat pentru ca nu a ingrijit-o, asa mi-a spus. Intr-o iarna, s-a imbolnavit carand fan pentru oi prin zapada si sotul nu a dus-o la doctor. A tratat-o o verisoara cu leacuri babesti, si cand s-a intremat a plecat in satul parintilor, sprijinita in bota, si nu s-a mai intors, desi a chemat-o. A doua oara s-a casatorit la 36 de ani, a ramas fara copii ca era prea slaba sa ii faca.
Mi-a spus ca o intreaba cei care o viziteaza daca are nevoie de ceva, ea le spune ca are de toate, numa’ sanatate putina. Ieri i-am descoperit o mica placere, vitaminele efervescente. Are impreasia ca ii fac bine, ca o intaresc. Daca o vizitati, cu astea ati bucura-o. Painea si-o face singura.
Avea lemne taiate in curte, mi-a spus ca le-a taiat Ionuc, asa il alinta pe unchiul meu. El o duce in fiecare duminica cu masina in sat la biserica. Venise de la spovedit, ieri. Nu stie de carti, dar stie despre Carte, si ca omul trebuie sa faca binele care e scris in Carte.
La 60 de pasi de casa (si i-am numarat) e un mic cimitir, cu gard de lemn. Are patru locuri, trei ocupate, unul gol. Al ei. Acolo se odihnesc parintii si sotul. Locul ei si l-a lasat langa mama. Am observat ca fiecare mormant avea un prun la cap. Erau prea simetric puse ca sa fie intamplator, asa ca am intrebat-o ce e cu ele. A spus ca mai demult, nu stia daca o sa aiba bani de cruce de fier (a avut!) si s-a gandit sa le puna pruni albi la cap ca sa stie lumea, peste ani, ca cineva se odihneste acolo.
O sa ii punem si noi un prun alb la cap, cand o sa ii vina vremea..
va urma
21/03/2016 at 12:30 pm
Sincer iti spun ca m-a trecut un fior. Ma gandesc instant la bunicii mei. Trebuie sa ii pretuim cat ii avem, ca dupa, ramanem doar cu dorul…
21/03/2016 at 1:57 pm
Eu stiu asta ca nu ii mai am de vreo 10 ani.