M-am uitat sambata noaptea vreo 3 ore la luna. Eram afara, intr-o liniste pe care nici zgomotul masinilor care treceau in departare, nici latratul cainilor din sat, n-au reusit sa o risipeasca; si cu un prieten tacut, pentru ca era prea frumos ca sa vorbesti!

As fi vrut sa stiu daca atunci cand se vede oglindita in vreun lac se recunoaste ca e ea. Sau daca se tulbura cand sufla vantul si nu se mai vede clara si linistita.

Ma intrebam daca se simte singura, fara cineva care s-o mai tina de vorba. Sau daca asta e treaba ei, sa fie singura, sa poata lumina pentru fiecare la fel; in doi incepi sa ai preferinte, ii dai unuia mai mult pentru ca e mai aproape. Si mi-am dat seama ca cei care sunt facuti sa lumineze nu au voie sa aiba preferinte. Ei trebuie sa ofere tuturor la fel! Indiferent de cum sunt ei…