Am observat ca in timp dezvoltam o anumita intelepciune care ne ajuta sa acceptam toate lucrurile care au trecut in viata noastra. Unii dintre noi o facem pentru ca avem credinta ca universul stie mai bine, iar altii o facem pentru ca nu avem incotro. Daca nu le acceptam simtind ca au fost necesare, le acceptam ca nu putem calatori in timp pentru a le schimba.

Dar cu toata intelepciunea pe care o avem, cand vezi priviri triste pe fetele oamenilor dragi, acceptarea o faci mai greu. Daca vezi ochi tristi, care se lumineaza cateva secunde, cand ii intalnesc pe altii, ti-e greu sa nu-ti doresti pentru ei o alta poveste.

Dar doritul pentru altii e ca frectia la piciorul de lemn…inutila! Sau daunatoare! Ca daca folosesti crema sau ulei, patrunde in lemn si putrezeste, si se trezeste omul ca i se strica proteza. Plus ca, de unde poti sa sti tu ce are altul nevoie sa invete? Abia stim pentru noi…Nu ajuta sa vrem pace, cand altul vrea razboi! Razboiul trebuie trait pentru a invata ca nu-l mai vrei….