Adio, dulcea mea durere
Ce-atat de mult m-ai chinuit.
Te las, ca nu mai am putere
Sa te urmez pan-la sfarsit.
Tu esti sfioasa si curata
Ca floarea alba de pe stanci,
Dar ai faptura vinovata,
Cu ochii negri si adanci.
Si nu-ntelegi ca eu sunt bietul
Nebun culegator de flori
Ce ma ridic incet cu-ncetul
Pana la stancile din nori.
Dar forma ta inselatoare
Ia calea timpului apus,
Si cand ajung pana la floare,
Ea se ridica tot mai sus.
(de Duiliu Zamfirescu)
1 Pingback