Mi-am adus aminte de o faza dintr-un film, in care un cowboy care prindea cai salbatici si ii domesticea, realizeaza ca acestia duc dorul naturii si al libertatii, multa vreme dupa ce au fost prinsi. Isi elibereaza calul preferat, pentru ca il vede nelinistit de fiecare data cand acesta isi auzea “fratii” din herghelia salbatica, realizand ca niciodata nu se va adapta cu totul starii de prizonier.

Suntem uneori atat de traumatizati de anumite situatii, ca odata lasate in urma, cautam exact opusul. Pentru ca, daca ceva ne-a facut rau, opusul ne va face bine cu siguranta. Si ne aruncam inainte, fiind siguri ca mergem catre locul potrivit. Ne adaptam noii stari de confort, gandindu-ne ca asta ne dorim. Pana cand, latura salbatica se face auzita si se razvrateste, luptand impotriva unui nou, pe care nu il recunoaste sau impotriva unui altceva, care nu il satisface.

Ajungem sa nu mai intelegem. Ajungem sa nu mai stim. Ce am atras de la inceput, ce ne-a traumatizat, a fost in noi. Negand acest lucru si cautand opusul, nu face decat sa ne imbete si sa ne prosteasca, uneori o perioada mai scurta, alteori o perioada mai lunga. Vreau sa spun ca nu trebuie sa fugim mancand pamantul spre altceva, ci trebuie sa vedem ce era al nostru din ceva-ul trecut si cat ne dorim din altceva. 🙂