Cam de cand ma stiu, mintea mea era dusa. Eu aici, ea plecata. Eu zbatandu-ma zilnic cu tot ce aveam de facut, ea visand la lucruri frumoase.

Nu prea mai tin minte sa fii avut momente foarte grele. Adica, eu stiu ca au fost, o gramada chiar. Dar, cum mintea e responsabila cu retinutul, avand in vedere ca era plecata, nu le mai stiu acum.

Cand incep sa mi se intample si mie (nu doar mintii) lucruri frumoase, ma apuca visarea. E numai lumina, si bucurie, si caldura. Singura problema e ca sunt cam neproductiva. Pentru ca stau, si stau…si visez.

O sa setez alarma sa sune din 30 in 30 de minute ziua. Trezirea minune!