Am redeschis azi wordpress-ul fiindcă mă simt vinovată. Mă simt vinovată că am încetat să scriu, iar asta s-a întâmplat fiindcă am încetat să meditez. Dar nu la meditația aceea în care te pui turcește sau pe un scaun și contempli respirația, sau faci o tehnică ghidată, nu la ea mă refer. Mă refer la meditație ca parte de analiză proprie, din care vine inspirația. Tu cu tine.

De când n-am mai interacționat, wordpress-ul are o față nouă. A trebuit să mă uit pe vechiile articole să văd unde să scriu textul, unde să pun titlul. Cred că ar mai fi trecut o vreme până să-l deschid, fiindcă mai puteam trăi cu vina, doar că, ieri seară, citind o carte despre o bunică, mi-am amintit de bunica mea, de articolele scrise despre ea și de faptul că aveam postată aici o poezie preferată. Și nu-mi mai aminteam poezia.

Încerc să nu mă las definită de lucrurile pe care le fac, că dacă nu le mai pot face, să nu am sentimentul că sunt pierdută. Ai nevoie de niște chestii în care să te ancorezi, la care să te poți întoarce când ai senzația că nu mai recunoști ce e în jur. Iar la mine, asta e povestea scrisă. Doar că, dacă n-ai ceva folositor de spus, mai bine taci. E dat prea tare volumul pe pământ.

Am recitit o singură dată poezia și mi-am reamintit-o. Uitasem că e despre un el și o ea, așa cum uitasem să practic cu adevărat ”tu cu tine”. Și e foarte simplu, întâi dai volumul mai încet, apoi îți reciți poezia și vezi către ce te duce inspirația…

Photo by Frank Luca on Unsplash