Stau pe o banca în întuneric. Sau semi întuneric, că sunt într-un loc public cu iluminat stradal. E noapte. În fața mea sunt patru siluete ale unor dealuri și un câmp. Îi zice Câmpul Tineretului și eu mă gândesc că am peste 35 și nu mă încadrez să spun că e și al meu.

Încet, încet, lumea se duce acasă. Unii fredonează Despacito, iar eu dau din mâini ca o nebună să alung țânțarii.

Prin fața mea, trec un tip și o tipă. Pe el îl știu demult dar mă fac că nu-l văd, nu am chef să-mi vorbească și să-mi tulbure liniștea. De parcă-i liniște dacă poate fi tulburată… Ea are pantaloni scurți, scurți și-i observ fundul mare. Îmi observ gândul legat de fundul ei că-i mare și mă cert că încă sunt plină de judecată și superficială. Vezi-ți tu de fundul tău!

Îmi vine ideea de articol și ca să nu o uit, mă înregistrez pe reportofonul telefonului. Mă uit în jur să nu m-audă careva să creadă că-s o nebună care vorbește singură. Din parcare răsună pentru câteva secunde o manea, dar parcă simte că nu se potrivește locului și tace.

E plin de bicicliști și latră doi bichoni. Apoi tac până și greierii. Mă gândesc că-i timpul să merg acasă. Mă ridic să las banca unor fete care vin cu chipsuri și suc la doză la o poveste. Sper să arunce resturile în coș..

Întunericul serii e mai fain decât lumina!

[foto]