Holden Caulfield se întreba unde se duc rațele când vine iarna. Eu mă întrebam unde se duc rugăciunile care nu primesc răspuns.
La început a fost cuvântul. Începutul începutului e și acum cuvântul. Este o metodă de împlinire a lucrurilor pe care le dorești: le gândești, te imaginezi avându-le, le spui și acționezi conform cu dorința ta. Gândind sau visând nu împlinește, iar ”talking doesn`t cook the rice”, cum zice proverbul chinezesc. Gând, vis, cuvânt, acțiune!
Dar dacă le faci pe toate? De ce unele lucruri par să fie mai ușor de materializat decât altele?
Aduci foarte multă energie când ceri ceva în rugăciune. O aduci și o înalți, nu știu sigur către unde. Și toată energia aceea e menită să vină înapoi sub formă de răspuns măcar, dacă nu de împlinire. Eu tot refuz să cred că nu primești pentru că nu meriți. Dacă vrei și poți visa, meriți, e înscris deja în linia ta de destin, în ce ești menit să ai.
Testul timpului, al așteptării nu ne e dat că nu există încă. Există mereu variante, posibilitățile sunt nenumărate. Testul timpului ni-l dăm noi, prin ezitare, prin lipsă de credință, prin lipsă de încredere, prin lipsă de constanță în ce crezi că meriți. Dacă tu nu știi ce vrei, cum să știe universul ce să îți dea?
03/10/2016 at 10:17 am
Ai scris frumos, despre un concept teoretizat al ideii de sine.
Divinitatea, Dumnezeu, eu-ul interior au toate aceeasi sursa, insa denumiri diferite, in functie de unghiul din care inveți sau alegi să privești. Suntem ceea ce ne dorim, credem și proiectăm interior sa fim. Daca nu avem puterea de a ne descoperi și de a ne afirma în fața propriei fiinte ca entitate de sine stătătoare, putem fi proiecția a ceea ce alții ne îndrumă sa fim, insă fără performanță.
Ar fi minunat daca experiențele vieții ne-ar releva cine suntem, ce putem și ce năzuim să îndeplinim, în loc să ne crească bariere și limite în comparație cu un etalon ales arbitrar.