Ca sa poata face o perla, scoica inghite un graunte de nisip. Se simte deranjata de el si secreta o substanta ca sa invaluie nisipul. Si o invaluie, si o invaluie, pana apare perla. Mediul in care traieste scoica e plin de nisip, nu prea are cum sa evite inghitirea lui. Ma gandeam azi daca poate sa il scuipe, si e posibil ca unele scoici sa faca asta. Dar daca n-ar fi nisipul, n-ar fi perla.

Intocmai ca o scoica, omul are parte de un mediu plin de chestii deranjante. Unii dintre noi alegem sa le dam la o parte, pe cand altii alegem sa le invaluim cu ceva mai bun. Poate alegem invaluirea pentru ca nu stim cum sa dam la o parte, sau poate am dat de atatea ori la o parte si ne-am dat seama ca nu asta e solutia. Ideea e ca, doar daca invalui in ceva frumos, poti transforma ceva ce te deranjeaza.

Mai e ceva ce-mi tot vine in minte. Scoica nu stie valoarea perlei sale, nu cred ca o admira. Noi facem asta. E la fel si cu noi, nu vedem ce lucrare facem cand transformam. Dar cineva tot vede!