Ieri seara am iesit la o plimbare prin padure si mi-am adus aminte de unul din momentele mele preferate din copilarie. Eram la bunici, in luna mai, cu salcamii infloriti. Seara stateam cu bunica, mancam, spalam vasele si povesteam, apoi, inainte de ora 10, ieseam din casuta ei mica si mergeam la somn, in casa mare. Dupa ce coboram scarile, aveam de trecut o mica alee ca sa ajung in cealalta casa. Iar uneori, sufla un vant cald de primvara si aducea cu el mirosul florilor de salcami din capatul gradinii.

Era momentul cand eram mare! Adica dormeam singura in casa, nu inchideam usa ca ma pazea mereu unul dintre caini. Imi placea la bunica puterea ei de a te trata ca un adult, chiar daca erai copil. Pe atunci, cred ca aveam varsta ei cand s-a casatorit.

Plimbandu-ma ieri, am incercat sa-mi reamintesc la ce ma gandeam in timp ce faceam acei cativa pasi dintr-o casa in alta, ca sa fac o comparatie cu ce-mi trece acum prin cap. Adultul bunicii de atunci avea aceleasi vise ca si adultul de acum, in linii mari. Doar ca cel de atunci n-avea frica de a spune si de a exprima in exterior ce are in interior. Nu intalnise multi oameni…