Mi-am dat seama ca am incercat sa scriu ceva si-am stat in aceeasi pozitie mai mult de o ora, cu ochii pe dealul din fata geamului, cu capul sprijinit de mana dreapta si cu atentia in zona inimii ca mi se tot misca ceva pe acolo.

Si ma gandeam ca am vazut aseara un serial despre cupluri si ca oamenii se combina din motivele gresite. Apoi mi-am zis ca de unde stiu eu ca-s gresite? Poate sunt gresite pentru mine sau pentru ceilalti, dar nu si pentru ei.

Apoi m-am gandit la oamenii obisnuiti care stau in relatii ca au probleme de rezolvat, nu ca-s in iubire. Daca n-ar avea probleme, s-ar desparti. Deci eu sunt singura ca am probleme de rezolvat doar cu mine sau ca-s in iubire?

Apoi mi-am amintit de Holden Caulfield, ca tot m-am apucat de recitit “De veghe in lanul de secara”, si la intrebarea care-l obsedeaza legat de unde merg iarna ratele care inoata prin iazul din Central Park; va zic eu ca-i crunt sa pui intrebari si sa nu fie cine sa iti raspunda.

Si mai interesant e cand ai o intrebare si sunt mai multe variante de raspuns. Si fiecare varianta ar putea fi corecta. Dar nici macar nu te intereseaza raspunsul, doar te bucuri ca poti intreba. Si stii ca raspunsul vine in timp, dar nu-l astepti, ca nu vrei timpul sa treaca…

Cineva a pus stapanire pe mine, si nu-s io aia!