Saptamana aceasta, multi dintre prietenii mei de pe facebook au distribuit un filmulet in care cineva dadea haina sa unui copil caruia ii era frig. Nu m-am uitat la film, dar mi-am amintit aseara de el, cand, in timp ce-mi cumparam cina mea formata din 3 covrigi cu mac, un copilas statea langa geamul covrigariei si m-a rugat sa ii cumpar si lui ceva. L-am intrebat de care vrea, i-am cumparat, i-am spus sa nu arunce punga pe jos dupa ce mananca si i-am raspuns “cu placere” cand mi-a multumit.

Una din intrebarile la care se cauta raspuns in urma filmului era “cati dintre noi si-ar da haina unui om infrigurat”?

M-am gandit ca eu nu stiu cum e sa iti fie frig, pentru ca a fost mereu cine sa ma imbrace. Sau nu stiu cum e sa iti fie foame, ca am avut tot timpul ce manca. Si lipsurile astea, multi dintre noi nu le au si nu le inteleg. Dar, anumite lucruri care pentru altii era normal si usor sa le aiba, la mine au fost sau sunt inca, imposibile. Si mi-au dat lacrimile. Pentru ca cunosc senzatia de a avea nevoie si a nu primi.

Daca oamenii nu s-ar uita la partea materiala, ar putea intelege altfel lucrurile. Ar putea intelege ca o lipsa e o lipsa, diferita pentru fiecare dintre noi, tocmai pentru ca si noi suntem diferiti. Si daca i-am putea ajuta pe cei carora le lipseste ceva sa obtina, cu siguranta, cineva ne va ajuta si pe noi in acelasi mod…