In urma cu 3 ani, m-am “infectat” cu rugbyul, dupa ce am vazut schema ridicarii la margine, intr-un meci. N-am mai lipsit de la meciurile echipei CSM Stiinta Baia Mare decat cand n-am avut incotro.

Azi am constientizat ce inseamna sa pierzi o finala, nu pentru suporteri, ci pentru jucatori, cand i-am vazut cu lacrimi in ochi la final. Noi vom uita in cateva zile, pentru ca nu striga galeria degeaba ca ei raman campionii nostri, o credem. Insa pentru ei, e dureros. Pentru ca ei, pentru asta muncesc. Si e ca si cum se incheie un an, fara sa bifezi tot ce ti-ai propus.

Sa incerci sa-i incurajezi, nu prea are sens. Asta e realitatea, unii pierd, altii castiga. Nu neaparat, ca sunt mai buni. Sau ca sunt iubiti mai mult. Poate, au avut mai mult noroc.

Eu am aplaudat Steaua la final. Si poate ar fi facut-o si restul galeriei, daca nu ne-ar fi aratat Vlaicu prin gesturi ca ne-a tras-o. Nu echipei, ci noua! E adevarat ca vreo doi din galeria i-au cam zis-o de dulce, nu i-am putut opri. O sa am, sper, ocazia sa-i spun, ca eu sunt foarte selectiva cu cei carora le permit sa mi-o traga.

Imi pare rau ca-s zimbrii suparati si sper sa poata intoarce esecul acesta in ceva pozitiv. Dar stiu ca nu e suficienta munca lor, conteaza si felul in care ii sustinem noi. Acum sunt pe autocar, mergem catre casa. Iar suporterii canta : “Baia Mare, e orasul care are, o echipa ca-n poveste! Si-o iubim pana la moarte! ”

Pentru ca CSM Stiinta suntem noi. Si pentru ca i-am pus sa o mai cante o data, mi-au zis ca ma costa 20 de mici :)… No’, daca mi-o trebuit!