Mai demult, cand eram eu adolescenta, relatiile erau foarte usoare. Te vedea, te placea si te intreba daca vrei sa fi prietena lui :D! Ati prins perioada aia cand, daca nu avea curaj sa-ti zica, iti trimitea biletele?
Pe masura ce crestem ne departam de sinceritatea exprimarii sentimentelor noastre in mod deschis. E frica de lume si de ce va crede sau frica de respingere. Mai e si varianta in care tu poti sa te exprimi, dar celalalt nu poate sa primeasca.
Imi plac relatiile ‘doar fizice’. Acolo e usor! Insa, cand pui sufletul in ecuatie si totul incepe sa cladeasca in aceea zona, parca nu mai stii unde te duce.
Si noi vrem sa stim! Pentru ca asa suntem invatati, ca viata trebuie programata, nu traita. Mi-am adus aminte de profesoara de psihologie din liceu, care zicea ca cei care-si stabilesc exact ce vor in viata sunt cei care reusesc. Tin minte ca de pe atunci eram nelamurita, fir-ar, ca eu nu aveam un plan!
Nu vreau reusita si succesul in forma in care il vede lumea, il vreau in forma in care il vad eu. Si-ar fi frumos daca am invata toti ca nu mai e cazul sa fim ca niste oi manate de un cioban cand putem fi capre rebele. Sau oaie neagra :)!
Leave a Reply