Un regizor american s-a plimbat timp de 4 ani prin intreaga lume sa descopere ce ii face pe oameni fericiti, dupa care a facut un film. Aseara am fost sa-l vad. Inceputul sau a fost cum am prevazut, cu studii despre cum masuram fericirea. Finalul a fost placut, pentru ca a dus catre fapte bune, compasiune, apropiere intre oameni si spiritualitate. Cumva m-a bucurat ca asta a fost concluzia si m-a cucerit cand am vazut imagini cu chinezi facand tai ji si cu Dalai Lama.

Cand am fost intrebati ce ne-a placut si ce nu, am spus, legat de fericire, ca nu cred ca se poate masura, ori esti, ori nu esti. Si ca probabil cercetatorii americani masurau altceva, gradul de multumire sau de impacare. Si se pare ca asa e, spun ei fericire, dar se refera la “well being”.

Dupa care discutia a mers catre coaching, iar acolo m-am pierdut. Eu cand ma gandesc la un antrenor, il vad pe cel de la gimnastica, de exemplu, si care are rolul sa te faca sa-ti depasesti limitele, sa transpriri, sa te chinui ca sa te duci catre un rezultat, care te pune deasupra celorlalti. Plus ca implica efort si competitie. De cand suntem in competite cu restul pentru fericire sa avem nevoie de un antrenor?

Sa intalnesc un astfel de coach, cred ca prima data l-as intreba daca e fericit. Osho zice ca adevarul nu poate fi predat, dar poate fi invatat in prezenta celui care il stie. Si m-am mai gandit la ceva, coachingul functioneaza la oamenii cu o viata interioare prea putin spirituala. Daca ma insel, va rog sa ma corectati!