Ma apuca uneori un dor de a face lucruri pe care nu tin minte sa le fi facut. E ca o sete care te cuprinde si esti convins ca nu poate fi potolita decat daca le faci. O pun pe seama multiplelor calatorii ale sufletului.

Daca m-as lasa cuprinsa de minte, m-ar apuca o tristete cumplita. E aceea tristete data de neputinta implinirii tuturor lucrurilor frumoase, care-s multe in lumea asta si la care nu avem toti acces. E aceea tristete groaznica pe care am simtit-o cand nu s-a putut indeplini dorinta de a-mi aseza capul pe spatele cuiva.

Nu stiu daca dorul de ceva poate fi considerat atasament sau daca e un alt pas catre implinire. Desi, la cum a sarit mintea sa-mi insire motivele pentru care nu se poate face, tind sa cred ca are legatura cu implinirea. Ce parere aveti?