Ma gandesc uneori ca, asa cum omului i se da o anumita cantitate de noroc in lumea asta, poate se intampla la fel si cu vorbele. Poate avem un numar de vorbe pe care ni se da voie sa le spunem, si eu, care visez sa scriu o carte, incep sa analizez cat din ce spun e irosire.

Daca e rationalizata ( adica pe ratie 🙂 ) comunicarea cu ceilalti, n-ar trebui sa fim cugetati? Daca ne spunem vorbele frumoase in locuri aiurea, dupa care ramane fara, cand situatia o cere?

Si-am inceput sa tac. Si din fericire, am adunat oameni care n-au nevoie sa ma auda, care ma vad si stiu, pe care ii aud cu urechiile sufletului. Dar, pe langa ei, sunt restul…cei care nu folosesc betisoare sa-si curete urechiile sufletului, si care n-au cum sa ne auda, decat daca extrag din noi vorbe. Cu ei ne irosim!