“Uite cat e de prostanac, pretinde ca moare din pricina mea, de parca as fi o crampa intestinala.” (Un veac de singuratate, G. G. Marquez)

Am zambit cand am citit fraza asta. Pentru ca e foarte usor sa spunem vorbe de tot felul, cand doar faptele au relevanta. Un corp slabit moare din cauza crampelor, asa cum un suflet slabit poate fi rapus de un altul. De aceea suntem datori sa ne ingrijim de intreaga noastra fiinta.

De cate ori nu am auzit de-a lungul timpului declaratii asemanatoare? Si de cate ori ne-am amarat zilele de mila altora? Este o masura in bunatate. Dar si in suparare. Nu merita nimeni prea multa tristete din partea noastra. Si daca nu credeti, asteptati un timp. O sa vedeti ca asa e!