Cand eram mai mici si ne placea de cineva, faceam tot posibilul sa ne ascundem sentimentele. Ne era frica de reactiile celuilalt, de reactiile celor din jur. Nu vream ca ei sa rada de sentimentele noastre.
Cand ne-am facut mari, am invatat sa ne asumam ceea ce simtim, sa fim increzatori. Dar, a ramas frica de parerea celorlalti. Daca observam ca fiinta draga nu ne raspunde la fel, ne activam scutul de protectie si incercam sa dovedim si sa ne dovedim ca a trecut.
“A pacatuit, dar i s-au iertat, ca mult a iubit”, se spune intr-o Evanghelie. Nu trebuie sa ascunzi cand iubesti. Daca el sau ea nu va stii sa aprecieze, e pacatul lor. Va fi o lectie pentru tine, vei vedea ca putem iubi persoane nepotrivite, care ne pot face rau si vei stii sa deschizi ochii mai bine, data viitoare. Iar, daca el sau ea apreciaza sau ai si norocul sa simta la fel, nu-ti poate aduce decat bucurie.
Nu e naiv gandul meu, nu? Sau eram mai intelepti cand eram mici?
17/05/2011 at 9:25 pm
Cred că frica de părerea celorlalți este foarte nocivă. Odată ce te-ai debarasat de ea, lucrurile cred că devin mult mai confortabile.
Eu cred că eram mai înțelepți când eram mici(foarte mici, mai exact :)) chiar datorită faptului că nu ne interesa ce crede nimeni și făceam (aproape) tot ce voiam, sigur, cu riscul de a avea parte după de o ceartă zdravănă și chiar o mică bătăiță :), dar totuși aveam curaj, ne asumam acest risc, aveam o voință puternică.
Totuși, ne revenim noi odată și odată. 😉