Azi am fost la Teatrul de Papusi. Am vazut o piesa despre iubire, scrisa de niste studenti baimareni. A fost frumos, multa lume. Sala era plina de tineri. M-am bucurat ca ii vad la astfel de evenimente.

Si s-au stins luminile. Dar nu s-a facut liniste.

Era langa mine un grup de copii, fete si baieti, foarte galagiosi. As fi vrut din tot sufletul sa le dau cu geanta in cap. Mi se pare o chestie de buna crestere, cand mergi la teatru, cinema, cursuri, biserica iti inchizi telefonul, asculti ce se spune. Nu te apuci de vorbit. Eu si restul, nu am mers acolo sa va ascult pe voi.

Toata lumea da vina pe profesori, pe scoala, pentru calitatea indoielnica a tinerilor din ziua de azi. Dar bunul simt vine de acasa, de la parinti. “Cei 7 ani de acasa”, vin de acasa, nu poate recupera scoala ce nu au fost in stare sa faca 2 idioti de parinti cu tine. Oare sunt atat de indiferenti parintii din ziua de azi de soarta copiilor? Pe mine ma urmareau ai mei de la geam sa vada ce fac in fata blocului, ascultau cum vorbesc cu ceilalti copii. Ma puneau la punct cand era cazul. Oare sunt copii din ziua de azi mai destepti decat eram eu, au invatat sa isi prosteasca parintii? Au invatat sa-si ascunda obiceiurile proaste?

Criticam tot ce misca in jurul nostru, dar oare ne uitam in casa noastra? De acolo trebuie sa inceapa schimbarea…