La vreo doi ani după ce m-am mutat în chirie, proprietarii au trecut în vizită și m-au întrebat dacă nu vreau un dulap mai vechi, în stare bună, de care ei nu mai aveau nevoie. Domnul ar fi vrut să mi-l dea cadou ca să nu-l arunce. Doamna îmi făcea semn din spatele lui să zic că nu am nevoie. Au peste 70 de ani, dintre ei doi, ea e mai sănătoasă.

Mă plimbam într-o zi printr-o zonă cu case din oraș și văd un domn spălând în fața garajului casei un Mercedes mai nou. Curioasă din fire, când am trecut prin dreptul lui, mi-am aruncat ochii în garaj să văd ce are înăuntru. Evident, o mobilă de bucătărie era pusă acolo pe post de dulap pentru scule.

Când n-am mai avut nevoie de primul nostru birou, tati l-a dus la țară ”ca să aibă pe ce să își scrie memoriile”. Pe al doilea îl țin și acum în casă, fără vreo intenție să-l dea cuiva, deși m-am exprimat de mai multe ori în acest sens.

Senzația de a trăi îngrămădiți între lucruri, ne creează iluzia că avem. Că posedăm. Avem cinșpe mii de linguri, deși mâncăm cu una. Nu dăm altora gândindu-ne că poate ne va folosi la ceva.

Și-apoi ne mirăm de oameni care stau în relații sau locuri de muncă aiurea, ori de agresiunea de care sunt capabili unii bărbați dacă sunt părăsiți, ori de copii traumatizați de divorțul părinților. Cu ce putere treci peste ce nu-ți folosește în viața personală sau profesională, dacă tu nu poți nici măcar arunca sau pune pe foc un dulap vechi?

[foto]