Cand nu mai au chef sa-mi auda gandurile, bucati din sufletul meu se desprind si se mai duc prin alte parti. De cele mai multe ori se duc catre oameni care mi-s dragi sau catre locuri unde am fost bucuroasa mereu. Se mai intampla sa fiu si chemata, iar sufletul meu raspunde chemarii. Eu asa vad sufletul, un pumn de lumina, din care se desprinde cate o raza si se duce…
Cand nu mai e pe acasa, adica in interiorul meu, ma cuprinde o stare de moleseala. Apar nemultumirile, neimplinirile si-mi dau seama ca iar a luat mintea controlul. Pe mine mintea ma strica, sufletul mi-e pasnic si pacifist.
Odata ce n-am fost atenta si s-au dus, luminitele nu mai stiu unde sa se intoarca. Eu pierduta printre ganduri, ele nu ma mai gasesc. Dar ne-am dat un loc de intalnire, ele zboara, eu merg cu masina sa le recuperez. Ma intorc mereu acasa mai usoara. E ciudat, nu? Sa te duci sa recuperezi ce pierzi din tine, dar sa te intorci mai usoara. Si stiti de ce? Razele din suflet fac mintea sa taca, iar pumnul acela de lumina te slabeste de ce e greu in cap.
Leave a Reply