Tot incerc sa inteleg de ce oamenii iti intorc spatele cand considera ei ca nu mai au nevoie de tine. Stiu ca nu toti vin sa ramana vesnic langa noi, dar nu ii inteleg pe cei ce vin sa-ti spuna ce ii doare, iar in momentul in care dau de bucurie, dispar.

Ascultarea si sfatuirea lor, gandurile tale bune catre ce traiesc ei, i-a ajutat cu siguranta. Se creaza o legatura afectiva… de ce daca dai cuiva din durerea ta, nu poti reveni sa ii dai si din bucurie?

E posibil sa nu aiba nevoie, cine are bucurie inainte de tine, are si dupa ce pleci. Si e posibil sa fugi tu de ce te-a durut si de oamenii care iti amintesc de acea durere. Dar ea te formeaza si te duce catre cine esti; fuga e neacceptare. Si neacceptarea face sa traiesti din nou situatia; doar ca data viitoare, poate va trebui sa o traiesti singur. Iar singur e mai greu…