In fiecare zi, timp de o saptamana, am urcat si am coborat un deal. Doar eu! Singuratatea imi da pace si ma ajuta sa-mi aud gandurile. Si m-am surprins cu ganduri neavute pana acum, cu imagini pe care nu le-am desenat eu si acum nu stiu daca am vazut ce a fost, ce o sa fie sau ce-as vrea eu sa fie.

Unele dintre ele nu erau tocmai in acord cu lumea noastra exterioara, si in timp ce am scris prima parte din fraza, a aparut gandul care zicea “dar cine vrea sa traiasca in ea?”.

Mi s-a spus ca inca nu am rezolvat o drama si a fost prima data cand am putut raspunde ca nu-i problema, o voi rezolva. Si ma gandeam la toti care poarta in suflet o durere adanca si carora le e greu sa scape de ea. Ce te poate mangaia pana trece drama, e faptul ca pe cat de adanc poti simti o durere, pe atat de mult poti iubi. Cine cunoaste cea mai adanca parte din iad va dori sa lupte pentru a urca in cerurile cele mai inalte.

In una din zile, in varful dealului era clar, dar dintr-o parte si din cealalta venea ceata. Am stat sa vad cum se unesc cele doua campuri, sa vad cum un loc luminos se invaluie in abur. Din partea dreapta venea ca un crocodil cu gura deschisa, plutind incet deasupra pamantului si dedesuptul cerului. Din partea stanga venea ca o masa, calma si in liniste, pregatita sa se lase absorbita, fara lupta.

Si daca nu stiu inca de unde vin gandurile, stiu unde se duc. Se duc catre cei spre care le emitem. Si-mi pare rau ca uneori ele supara, atat doar, ca daca il trimiti din iubire, niciun gand nu e gresit!