Oamenii care-si pomenesc vietile anterioare, spun mereu ca au fost persoane insemnate, rar auzi pe careva zicand ceva de rau. Eu eram incurcata de asta, pentru ca simteam ca alta data am fost cam tarfa, miloasa (cred ca ofeream servicii gratis la saraci, ca-mi vin destul de usor banii), dar tarfa. Spun asta pentru ca am fost surprinsa de usurinta cu care fac sau faceam anumite lucruri, nu tocmai ortodoxe, ca si cum le-as fi facut mereu. Alta explicatie n-am gasit.

Azi mi-a venit in minte doamna Irina de la teatru. E doamna care verifica biletele la intrare. Si ma gandeam c-as fi vrut sa am slujba ei. Nu acum, si nu la teatru in Baia Mare. Ci mai demult, si la un teatru in Londra sau Paris sau Roma, poate chiar la Teatrul National din Bucuresti.

Doamna Irina, dupa ce ii lasa pe toti in sala, intra cuminte si se aseaza aproape de usa si se uita la spectacol. Ea n-are emotii, n-are stresul organizarii, n-are frica recenziilor, ea doar se bucura. Si e de-a casei…

Stiu ca presupusa mea moralitate indoielnica de alta data n-a fost intamplatoare, m-a ajutat acum, dar mi-ar fi placut o viata in care sa poftesc lumea in sala de teatru.