Potrivit legilor universului, intr-o zi, am facut o chestie stupida. O parte din mine ar fi vrut sa ma certe, dar nu prea era lasata de partea care a luat decizia. Doar nu o sa dau vina pe mine, nu?

Cand gresesti, universul iti arata obrazul cu o privire care spune “la cate fac eu pentru tine, asa ma rasplatesti tu?” si felul acesta de cearta e singurul care da rezultate la mine. Imi vine sa-mi sap o groapa, ca-n desene animate, si sa ma ascund in ea. M-am cait eu cu o jumatate de gura, pentru ca nu-mi pare rau de ce am facut, doar ca n-am fost pe aceeasi lungime de unda cu universul.

Si ieri citesc intr-o carte de Lazarev: “Daca drept raspuns la distrugere noi marim cantitatea de iubire in suflet, atunci distrugerea devine creatoare.”

Oare asta inseamna ca pot face cate prostii vreau daca le fac cu iubire? 🙂 Sau imi folosesc iar liberul arbitru sa ma scot?