Exista o credinta potrivit careia omul isi doreste ce nu are, tocmai pentru ca nu are. Nu exista nimic altceva care sa sustina nevoia respectiva, in afara faptului ca ea nu exista in posesia noastra. Vreau ce nu am pentru ca nu il am, iar odata obtinut, imi dau seama ca nu am avut nevoie.

Noi ne dorim lucrurile cu mintea si cu sufletul. Mintea-i ca o tarfa, adica nestatornica. Azi vrea una, maine alta. E si foarte usor de linistit, o poti prosti ca urmeaza sa primeasca ce-si doreste, numai sa taca. Si daca tot ii zici: “imediat, imediat!”, uita si trece la altceva. Cand sufletul vrea ceva, el cere pentru ca stie ca acolo ii e bine sau ca de aia are nevoie.

Postul asta e cu dedicatie pentru toti cei care isi doresc ceva foarte mult si fie se chinuie ca nu il au, fie isi spun ca de fapt nu-l vor. Sfatul meu e sa afle cine il cere: mintea sau sufletul… si atunci sa faca cum am scris mai sus.