Cand ajung noapte acasa sunt intampinata de fiecare data de o catelusa vagaboanda care a fost adoptata de vecinii mei. Are niste ochi foarte blanzi, e foarte batrana, dar prietenoasa. De obicei, vine langa usa masinii si asteapta sa-i vorbesc. O mangai, o intreb ce mai face si o las sa ma conduca pana in fata scarii.

Sunt multe lucruri care ne tradeaza starea. Si am invatat in timp sa o recunosc pe cea proasta a celor din jur. Ma mai insel uneori, dar asta nu conteaza. Sa zambesti cuiva cand are nevoie, sa ii spui o vorba buna sau sa ii trimiti un gand bun, nu te costa nimic. Vei avea si tu nevoie candva. Plus ca e gratis :).

Nu stiu daca eu sau Lucy (catelusa) avem nevoie sa povestim una cu alta. Cert e ca ea vine spre mine, iar eu nu pot sa ma fac ca nu o vad. Nici pe ea, nici pe restul!