Cand eram mai mica, dar nu atat de mica incat sa nu pot fi lasata singura acasa, aveam o mare bucurie cand plecau ai mei si ramaneam singura sau doar cu sora mea. Stiu cat de greu ma abtineam sa nu urlu de bucurie cand imi spuneau ai mei ca pleaca. Posibilitatile erau nelimitate…petrecere restransa (ca eram cuminti noi), puteam pleca si veni la orice ora, ca nu ne intreba nimeni nimic si bineinteles (acum se aud tobele cum bat) BOYS OVER. De fapt, asta era cireasa de pe tort.

Era raiul pe pamant. Mancam doar cartofi prajiti si dulciuri, ne cumparam haine pe banii pe care ni-i lasau pentru mancare, ieseam in fiecare seara, visand la cat de frumos va fi cand vom creste si vom sta fara ei.

Si-am crescut. Si am experimentat. Si distractia s-a transformat rapid in obligatii. Si elanul in oboseala. Orice lucru pare amuzant la inceput, insa cand trebuie sa il faci zilnic sau periodic te plictiseste si te epuizeaza. Cand te bucuri ca ai ramas singur ca sa poti sa dormi, ai cam ajuns la capat. Desi imi place sa fiu mare, mi-e dor de entuziasmul pe care-l simteam cand eram mica! Acum nu ma mai bucur la fel cand raman singura…