Am eu ceva cu diminetile de vineri. Ceva-ul asta e stiut de mine si de … cineva. Unele chestii au darul de a-ti ramane si de a-ti aduce bucurie. Nu se repeta de multe ori si totusi, ti se lipesc de toata fiinta. Au fost traite mai intens, decat alte momente, de aceea au ramas.

Cuvinte, priviri, gusturi si mirosuri, senzatii ma coplesesc (in fiecare dimineata de vineri). Ma invadeaza. Si le las. Incercam sa le alung intr-o vreme. Dar, au revenit mereu. Acum nu ma mai impotrivesc.

Ramane asteptarea momentului cand vor veni din nou. Si surpriza, am devenit rabdatoare. 🙂