Momentul meu de pelerin rus s-a întâmplat luna trecută la o plimbare într-o după-masă, doar că nu se referea la rugăciunea neîncetată, ci la faptele bune neîncetat. Având cea mai mare parte a timpului ocupat de activități care ne ajută să platim facturi, plus încă ceva bonus pentru noi, pare că întreaga viața trece sub semnul egoismului. Aia cu ”fă ce-ți place și nu o să muncești o zi în viața ta”, eu nu o cred. Nu din oficiu. Cred în schimb că trebuie să muncești pentru ce îți place, în fiecare zi din viața ta.

Am citit aseară un articol despre plexul solar și mi-am amintit de momentul meu de pelerin rus când am citit că sindromul ajutorului perpetuu dat celorlalți constituie o umbră pe lumina strălucitoare a plexului solar. Auzi acolo, sindrom! Oi fi bolnavă!

Rămăsesem fără vreun răspuns la dilema mea sau cu unul nesatisfăcător. Te reprogramezi mental și cauți în activitățile pe care le faci că trebuie partea bună; ești folositoare celorlalți, deci faci o faptă bună. Ziceam că era răspunsul nesatisfăcător pentru că mă îndoiam de capacitatea mea de a mă drege mental, cât de folositoare poți fii când faci că trebuie?

Răspunsul pelerinului rus era în transformarea inimii sale în rugăciune, își deprinde inima cu rugăciunea până când se roagă singură, devine rugăciune. Asta e varianta scurtă a poveștii. Răspunsul meu e că trebuie să devii faptă bună, ca să le faci neîncetat. Tot varianta scurtă a poveștii. Varianta lungă începe făcându-ți fapte bune ție. Uite, o să încep cu o plimbare…