…Un pat, intuneric si tu!”

Ascultam cum ploua si mi-am adus aminte de versurile astea. Nu mai stiam cine le-a scris, dar mi-au ramas in suflet, ca si cum le-as fi stiut dintotdeauna. Ne joaca feste mintea. Inima nu. Memoria se ofileste in timp. Oricat am stropi-o cu informatii, oricat am antrena-o cu exercitii, ea uita. Inima poate sa ramana tanara si sa simta mereu.

De asta imi place mie de ea. Si imi place ploaia. Nu te poate vedea nimeni ca plangi in ploaie. Lacrimile se amesteca cu apa. Sau te racoreste, sau te curata, in functie de ce ai nevoie.

Chiar nu am pretentii de la lume! 🙂