bestideeaever

Este o poveste despre ganduri. Un elev se duce la maestrul sau cerand ajutor pentru a opri sirul gandurilor din capul sau. Maestrul ii spune sa se urce pe coliba sa. Si elevul se urca. Apoi ii spune sa ridice mainile in aer. Si elevul le ridica. Apoi ii spune sa simta cum bate vantul. Si elevul simte. Apoi ii spune sa opreasca vantul. Si elevul nu poate.

Intocmai cum nu poti opri vantul, nu poti opri gandul.

Daca esti norocos sau are viata ceva planuri cu tine, este un moment in care nu iti mai suporti gandurile. Eu ma simt cateodata ca si cum o turma de vaci speriate alearga prin capul meu, bezmetice si de neoprit. Si vacile mele au tot timpul o parere despre ce se intampla, insa tin cu ursul. Niciodata cu mine. Si cand ele tin cu ursul, eu ( ca cineva trebuie sa tina si cu mine) stau si analizez de ce ma supara ursul si cum sa fac sa treaca.

Lucrurile se intampla pentru ca asa le permitem sa se intample. Oricand stau si vorbesc cu cineva, ori ma gandesc la ale mele, imi dau seama ca noi singuri dam mai multa putere si credit altora decat ne dam noua. Si asta vine din lipsa iubirii de sine. Nu-i usor sa te uiti la tine si sa iti vina sa fugi, mai ales cand iti doresti sa faci lumea mai frumoasa. Pentru ca tocmai cand iti doresti mai tare, se apuca vacile de tropotit. Asa ca stai pe loc, sa se poata linisti.

Cand m-am apucat de scris acum aveam altceva in minte, dar alte vorbe s-au cerut scrise. Eu vream sa spun despre iubirea de sine si ca m-am trezit dimineata gandindu-ma ca ne e dat sa ii iubim pe altii ca sa invatam sa ne iubim pe noi. Ori poate ne e dat sa ne suparam pe altii ca sa ne iubim pe noi. Acum nu mai stiu exact care e …