N-am putut intelege cum iti poate fi dor fara sa stii de ce ti-e dor. De obicei, ti-e dor de ceva ce ai trait, de o persoana sau de un loc, iar la mine nu era asta. Am crezut multa vreme ca era asta, dar nu era.
Nu-mi era niciodata dor de vacante sau de prieteni. Stiam ca ii revad, nu aveam nevoie de prezenta lor fizica. A ajutat ca m-am nascut o visatoare. Chiar si acum, dupa atata timp, pot sa fiu in mai multe locuri o data. Stau la masa si scriu, dar mintea mea se plimba in voie prin toate povestile care se cer scrise.
Oare unde esti cu adevarat? Unde esti fizic sau unde ti-e gandul?

Prima data mi-a fost dor de bunica. Intr-o zi de duminica, iesind de la biserica, ea a decis ca nu mai vrea aici. Se pregatise de o vreme sa plece si a ramas adormita inca trei zile, ca sa ne pregatim si noi. Si s-a dus!
Am inceput sa cred in ingeri dupa ce s-a dus. Se folosea de ei sa imi vorbeasca, prin vise si ganduri. Mereu imi vin ganduri care spun vorbele ei. Si vin in clipa cand am nevoie sa le aud. Nu inainte, nici mai tarziu. Doar bunica si ingerii pot gasi momentele perfecte sa apara.
Nicio fiinta pe lume nu m-a iubit cum m-a iubit ea. Era o iubire plina de bucurie si de blandete. Era fericita cand ma vedea razand, parea ca traieste pentru asta … primesti atata putere cand te iubeste cineva asa! De la ea am invatat ca tinutul in brate face bine. Si m-am hotarat ca asa o sa iubesc si eu: cu blandete, bucurie, ras si tinut in brate.
Mi-a trecut dorul de ea cand mi-am amintit ca o pot chema de fiecare data cand imbratisez o bunicuta. Imi dau si acum lacrimile cand le iau in brate si imi pun capul pe umerii lor, mult drag poate sa simta omul!
Dupa ce-a trecut dorul de ea, am vazut ca acel dor ramane.

Apoi a aparut un el, care-a plecat cam brusc, cand nu eram eu pregatita sa plece. Cat a stat, l-am iubit cu corpul ca si o femeie si cu sufletul ca si bunica. Iubind asa am uitat de dor o vreme si am descoperit cat de mult imi place sa iubesc ca o femeie.
Omul nu e pregatit de plecarile altora. E pregatit pentru sosiri, crede ca le merita, le asteapta. Dar nu e pregatit de plecari. Ceea ce e ciudat, o sosire are nevoie de o plecare. Cat timp ne pregatim de una, ar trebui sa ne pregatim si de cealalta. Dar nu, ne pregatim doar pentru ce vrem noi, de parca intreaga viata se invarte in jurul a ce vrem noi.
Dorul de el a trecut cand mi-am dat seama c-a venit sa ma invete sa iubesc cu corpul. O femeie le stie pe toate, chiar le stie. Trebuie doar corpul potrivit ca sa ii reaminteasca ce are de facut.
Am inceput sa ma pregatesc pentru plecari. Prea fusesem luata prin surprindere. Si sosirea m-a surprins, dar n-a durut. Plecarea a durut.
Dorul era tot acolo, dar nu era nici de la venit, nici de la plecat! Si-a aparut un gand: poate e dorul de Dumnezeu!
Pentru ca nu imi aminteam un moment sa nu-l fi simtit, am presupus ca m-am nascut asa. Traiam cu el de vreo 29 de ani, ma cam saturasem. Vream sa stiu despre ce e vorba. Asa a inceput cea cu dor sa il caute pe Dumnezeu.

Nu prea se vorbea in casa de El si cand am inceput eu sa merg la biserica mai des, sa aprind lumanari si sa zic “Doamne Ajuta”, s-au cam panicat. Pentru ceilalti e acceptabil sa te schimbi daca o faci in ce vor ei. Numai si numai in ce vor ei..
Daca se intampla ceva care iti schimba intregul tau sistem de valori sau structura interioara, prima data trebuie sa fii atent la cei apropiati. Lor trebuie sa te dezvalui lent, pentru ei trebuie sa joci vechiul rol. E o iluzie ca omul se schimba in timp, omul se schimba intr-un moment. De timp au nevoie cei din jur, ca sa iti accepte noul eu.
Sa-l gasesc pe Dumnezeu a fost usor. Parea pe atunci ca ma zbat mai tare, dar privind in urma a fost chiar usor. Mi-a fost mai greu sa invart sarmalele, inca mi se pare greu sa invart sarmalele si cred ca orice femeie care reuseste sa faca asta din prima, poate sa faca orice.
Fiind mica si slabuta cand eram la scoala, a trebuit sa ma impun prin duritate. Si evident, in acelasi mod a inceput povestea mea cu Dumnezeu. Cred ca primul lucru pe care I l-am spus din suflet a fost ca abia astept sa ne vedem fata in fata ca sa ii zic ce cred eu despre cum a organizat universul. Fiecare cearta se lasa cu plans. La mine, nu la El. El era ca un barbat intelept: nu zice nimic unei femei furioase sau suparate.
Iar eu eram suparata. Ca nu intelegeam ce e cu dorul…
Dupa ce m-am razboit pana n-am mai avut de unde, a iesit la iveala iubirea. Si mi-am dat seama ca nu mi-e dor de Dumnezeu, fiindca El era mereu cu mine. Era in iubirea de la bunica, era cand imi foloseam corpul sa iubesc. Era in fiecare zambet, vorba buna sau clipa de iertare pe care aveam puterea sa o ofer, indifferent ce primeam eu. N-are cum sa iti lipseasca ceva ce e cu tine tot timpul, chiar daca nu esti constient ca e.
Am in minte o chestie pe care am citit-o si care insumeaza perfect toata cautarea: desi e adevarat ca nu il poti gasi cautandu-L, numai cei ce cauta gasesc! E chiar asa! Poti sa il cauti in manastiri, biserici, munti si dealuri … e destul ca-L vrei si ti se arata.

De cate ori intra vreo insecta in casa si vad ca isi cauta un loc sa iasa, merg sa o ajut. Fac asta cu mustele, cu paianjenii, cu tantarii. Am langa geam un salcam si in luna aprilie cand infloreste apar albinutele. Cum casa mea miroase a dulce, una dintre ele s-a ratacit. Ajutand-o sa iasa mi-a venit gandul ca, eliberandu-le pe ele, caut sa ma eliberez pe mine.
Am facut ochii mari, multe-mi zice vocea din capul meu dar asta le intrecea pe toate. M-am dus in baie, m-am uitat in oglinda si mi-am zis: “Pisi, daca incepi cu cursuri de selfnustiuce, iti rad sprancenele!”
Si cum imi place de mine cu sprancene, n-am inceput niciun curs. Dar am inceput sa fiu atenta la ce gandesc.
Inainte m-auzeam zicand,dar n-ascultam. Nu incercam sa vad de ce zic, de ce fac sau pentru cine fac. Doar faceam, haotic. Am cautat in iubirea altora, in dorinta neincetata de a face bine in jur, in vin, in dans, in carti, in rugaciune. Am cautat peste tot in afara pana m-am prins ca mi-era dor sa fiu atenta la mine. Abia atunci a trecut!