Ieri am experimentat pe viu ce înseamnă să încalci marcajul de acord parental, după ce vreo doi copii s-au speriat de o bombă și au început să plângă în timpul filmului Hitman’s Bodyguard. Cinema City ar trebui să fie mai atentă la părinții care-și duc pruncii la film, iar părinții n-ar trebui să negocieze când cumpără biletele că cea mică e prea mică și nu înțelege, cum a făcut ieri o doamnă înaintea mea. Nu înțelege, dar vede.

Problema nu e că vede copilul bombe, sânge, arme și împușcături, problema e că se obișnuiește să vadă violență de prea mic, când ar trebui să îi fie sădite în minte altfel de tăiri și imagini. Sunt convinsă că îi poți explica că-i vorba de o poveste, dar când suntem mici, imităm. Eu mă uitam cu tati la filmele lui Sergiu Nicolaescu, inspirate de istoria noastră și-l întrebam că dacă toți mor acum în bătălie, în filmul următor cine o să mai fie?

Fiind destul de aproape de mediul ongist și având cunoștință despre cât de mult se lucrează pe zona de tineret, m-am întristat ieri gândindu-mă că de fapt, părinții au primii nevoie să se lucreze asupra lor, că nu se numește acord parental degeaba! Nu dau vina și nici nu acuz, doar mă gândesc că toate regulile făcute să ne protejeze sunt inutile dacă nu înțelegem că și noi trebuie să facem asta.

 

[foto]