Zilele trecute am vazut la teatru avanpremiera piesei “Cei mari si cei mici”, piesa are in centru familia, cea in care ne-am nascut si cea pe care ne-o formam in urma casatoriei. Mi s-a parut crud de realist felul in care era prezentata, si daca scenariul difera de la un caz la altul, exista un numitor comun, acela ca parintii nostri au muncit prea mult in detrimentul timpului pe care ar fi trebuit sa-l petreaca cu noi. Spune ginerele socrului in piesa, ca el trebuie sa-si iubeasca acum de doua ori mai mult sotia, pentru a recupera ce nu a primit acasa.

Purtam povara iubirii neprimite, si nu stiu daca ii face pe altii sa munceasca de doua ori mai mult, dar cu siguranta ne face sa ne-o dorim atata. Sau sa simtim sa o daruim, mai mult decat restul. Si e obositor si dureros…

Cand ai modele care n-au fost in stare sa faca partea lor, cum sa te descurci cu a ta? Si cum gasesti resursele sa mai repari si dupa altii? Ii putem spune karma, doar ca in unele zile ajuta, atat cat ajuta o picatura de apa in desert! Va recomand piesa, nu e trista, e doar plina de intrebari…