”Potrivit legendei populare, după iluminarea sa deplină, Buddha a rămas tăcut și nu a predicat nici o învățătură timp de patruzeci și nouă de zile. Prima învățătură publică a ținut-o celor cinci ascezi care au fost tovarășii săi pe când ducea viața unui călugăr cerșetor. După ce și-a dat seama că asceza nu duce la eliberarea de suferință, Buddha – pe atunci numit Siddharta Gautama – a renunțat la austerități și s-a despărțit de tovarășii săi.” (Dalai Lama – Filozofia și practica buddhismului tibetan)

Am adormit cu pasajul ăsta în minte în urmă cu două seri și mă tot gândesc la el de atunci. Asceza e abstinența de la unele plăceri lumești, să nu fie calea nobilă a renunțărilor drumul către rai?

Omul vine pe pământ să experimenteze ce înseamnă să fii om. Spune maestrul că dacă ai greșit față de o persoană, pentru răscumpărare și iertare, trebuie să faci o faptă bună pentru persoana respectivă. Te duci la el și îl ajuți, e recunoașterea și asumarea că ai greșit. Dacă nu mai e în preajmă, faci un lucru bun și i-l dedici. Cât mai ai lucruri de răscumpărat și înțeles, retragerea dintre cele lumești e inutilă. Renunțarea la plăceri sau la tot ce ni se dă pe pământ, nu eliberează. Cred că e ca și cum ai sări niște etape. Cel mai potrivit loc ca să înțelegi e cel în care stai când citești acum…

[foto]