Dacă spui că meditezi, lumea, dacă nu se gândește că ai avioane în cap, înțelege în mod automat că tu cauți iluminarea. Și iluminarea asta, neputând fi dovedită științific, nefiind prea des întâlnită în interacțiunile noastre zilnice, pare o utopie, prin urmare, nu-ți mai vine să faci acțiunea care te-ar duce către ea.

Chiar și pentru cei care meditează frecvent, iluminarea pare SF, acel ceva care n-are cum să ni se întâmple nouă. Știu clar că nu ăsta-i felul în care ar trebui să ne punem problema, și totuși, așa o facem, Doamne ajută să nu citească maestrul nostru acest articol, să aibă motiv să mă pedepsească!

Sunt din ce în ce mai multe oportunități de a medita în mănăstiri budiste din Asia. Sunt programe deschise către non-asiatici unde, pentru o anumită perioadă, duci viața unui practicant. Găsești o liniște și un calm în tine stând acolo, atât mentale, cât și sufletești, de care probabil până la acel moment, nu ești conștient că există.

Problema e că o dată întors acasă, la scurt timp, se pierde. Câmpul energetic dintr-un loc de practică susține acea stare în tine când ești acolo, gălăgia cea de toate zilele și din toate zilele de până atunci reocupă locul liniștii.

Atunci, dacă iluminare mai greu, dacă liniște mai rar, de ce alegi să meditezi?

Meditezi pentru că știi că nu este altă cale! Liniște mai rar e de preferat în locul gălăgiei continue. Iluminare mai greu e de preferat în locul durerii ce vine din neînțelegere. Iar în timp, cu exercițiu, balanța trăirilor se înclină către liniște mai des și, probabil, iluminare mai ușor!

[foto]